„Vreau să faci ce vreau eu, când vreau eu. Vreau să fii cum vreau eu tot timpul. De fapt, ești o prelungire a mea. Vreau să îmi oferi exact ce îmi trebuie mie, când am nevoie. Nu trebuie să îți cer sau să îți spun eu cum să faci asta. Vreau să mă iubești necondiționat. Garantat. Permanent. Vreau să fii salvatoarea mea, Iisus, mămica și tăticul. Și dacă nu, o să mă supăr! Aș putea chiar să te părăsesc sau să te înșel, deoarece nevoile mele trebuie satisfăcute întotdeauna. P.S. Nu vreau să aud de nevoile tale.”
Cam așa caracterizează Brandy Engler în cartea „Bărbații de pe canapeaua mea” un narcisic. By the way, vă recomand cartea, m-a inspirat să scriu despre asta și atinge puncte sensibile și foarte prezente în relațiile contemporane.
Vreau să vă vorbesc despre acest subiect astăzi pentru ca pe viitor să știți cu ce aveți de-a face când vine vorba despre o persoană narcisistă. Acest tip de personalitate tratează oamenii ca pe niște obiecte. De multe ori ne-am întâlnit cu situații în care am etichetat oamenii ca fiind narcisiști. Din punct de vedere patologic, numărul acestora nu este atât de mare, însă tendințe prezintă mulți. Vreau să le descoperim și să învățăm să spunem stop când este cazul. Poza cu mine nu este aleasă întamplător, m-am găndit că partea narcisică din noi este prea ocupată să se privească doar pe sine, încât îi ratează pe ceilalți.
Narcisismul este o atitudine mentală, un mod de a vedea lumea printr-un filtru foarte puternic afectat de convingerile, părerile și dorințele personale. Problema este că niciuna dintre acestea nu se bazează pe o realitate obiectivă. Este ca și cum ai vedea lumea distorsionat, cu o pereche de ochelari de cal la ochi. Abilitatea de a-i privi pe ceilalți cu adevărat scade, începem să ne privim unii pe alții ca pe niște obiecte, iar acest lucru este profund negativ.
În zilele noastre, într-o oarecare măsură acest lucru a devenit omniprezent. Este o problemă a relațiilor actuale. Este practic opusul iubirii. Ești prizonier în propia ființă.
Narcisismul se construiește în jurul nevoii de a fi mai special sau superior celorlalți. Lumea unui narcisic se construiește pe baza unor ierarhii continue. Ori oamenii îi sunt superiori, ori inferiori, făcând întotdeauna comparații. Țelurile precum: „vreau să fiu bogat, frumos, cel mai bun în ceea ce fac”, sunt la ordinea zilei. În realitate, chiar dacă are succes, este o iluzie pentru că dorința de a fi apreciat de ceilalți în mod ironic nu este niciodată împlinită. Vrea mai mult tot timpul, asta bineînțeles dintr-un puternic complex de inferioritate puternic sedimentat în sinele lui. Dacă narcisicul ajunge la superitatea mult visată, are tendința să se separe de ceilalți.
Concluzia este că, de cele mai multe ori în relațiile de cuplu cu toții suntem puțin narcisici. Ideea este ca la un moment dat, după ce atingem un prag de maturitate emoțională, să ajungem să îl vedem pe cel de lângă noi cu adevărat. Să nu mai proiectăm pe săracul om dorințele noastre și să îl transformăm într-o țintă a iubirii.
Întoarceți capul după ce v-ați văzut cu adevărat și începeți să îi vedeți și pe cei din jur.
Simona Preda 
